Nu sunt Maestrul vostru! Partea a-II-a

    Când am crescut mărișor, mentorul meu mi-a pus o secure în mână, și m-a pus să tai un arbust. După ce l-am tăiat m-a făcut să-mi simt rușinea, povestindu-mi că fiecare element care mă înconjoară este însuflețit. M-a învățat să cer voie Pădurii atunci când am nevoie de lemn. Ptr că lemnul a însoțit neamul meu de la naștere, din covata în care am fost legănați, pănă la trecerea în lumea celor drepți, într-o ladă din scânduri. Neamul meu și-a scris secretele în lemn, în port și în cântec/limbă. Iar cheia e pusă bine, în inima noastră. Nu degeaba-mi spunea - deschide-ți inima, și ascultă-ți chemarea, indiferent ce-ți vor spune cei puși să-ți mutileze Sufletul, cu reguli și programe școlare.

 Apoi, mi-a pus un cuțit în mână, și m-a îndemnat să iau o viață... și am luat-o. M-a învățat să nu clipesc, privind cum o viața se duce. Și am privit, fără să clipesc...  Am învățat că evoluția mea este un proces crud, aparent ilogic, bazat pe suferința celui mai slab, care nu se poate apăra de mine. M-a învățat ce înseamnă sentimentul de vină, și simt asta tot mai apăsător, sentiment dureros, ce m-a făcut să caut iertarea. Așa voi sfârși, cu sentimentul că nu am făcut suficient. apoi mi-a explicat că Viața și Moartea sunt la fel, iar timpul de fapt este o abstractizare care-mi permite să nu ard etapele. Timpul, mi l-a definit ca fiind răbdarea lui Dumnezeu. Eram copil, evident, nu am înțeles.

  Apoi m-a îndemnat să acumulez cunoștințe, să înțeleg legile ce guvernează elementele din jurul meu, și am făcut de toate, am muncit pământul, am făcut mecanică, electronică, chimie. Când ajungeam la un anumit nivel îmi spunea - Gata, de azi nu mai faci asta. Niciodată! Și mă îndemna să mă apuc de ceva total diferit. Nu am înțeles de ce, decât foarte târziu.
  Eram un copil plăpând, tăcut, ce nu ieșea cu nimic în evidență. Dar trăind într-un cartier rău famat am devenit rapid ținta unora mai puternici, puțin bronzați, infractori în devenire. Și nu mi-a fost bine.
  Niciodată nu am fost scăpat din situațiile acelea dureroase, nedrepte. Dar am fost îndrumat să-mi găsesc singur calea, scăparea. În câțiva ani eram deja o legendă vie în cartier. (Timpul) Știu, sună a laudă, dar îmi asum acestă greșeală, doar ptr a da altui copil nesigur pe el, așa cum eram eu, speranța și tăria care-l v-a ajuta să devină ceea ce va deveni.

   Încet, încet, am înțeles că Frica este un element care de fapt nu există, fiind un stimul al unei acțiuni din viitor. Deci reacționam de fapt la un stimul al unui eveniment care urma să-și producă efectul ceva mai târziu...
  Și am învățat așa că stimulul acela poate fi anihilat cu opusul Fricii, cu ajutorul Curajului. Am constatat că acționând îndrăzneț, pot schimba viitorul... Mamă ce revelație, să conștientizezi o forță ce a răsturnat situații considerate imposibile, de-a lungul istoriei. Așa că am luptat, chiar și atunci când știam că nu am nici o șansă, iar oponenții mei au învățat rapid că e mai bine să mă evite. Încă erau mai puternici ca mine, dar victoria lor presupunea o anumită doză de suferință, și nu erau dispuși să plătească acest preț, atât timp cât existau alte victime mai facile. Ulterior, în urma intervențiilor mele în conflicte care nu mă priveau direct, ptr a salva prieteni care bineînțeles că fugeau cum aveau ocazia, lăsându-mă singur cu problema lor, am căpătat experiența necesară de a face față tuturor agresiunilor, făceam deja arte marțiale de ceva timp, fiind centură neagră în Shotokan/fudokan din 1992. Dar stilul meu era incompatibil cu ce era în competițiile sportive, luptam de parcă era pe viață și pe moarte...

 Revin la perioada copilăriei, cu o întâmplare care m-a marcat profund, făcându-mă să urăsc vânătorii. Aveam o vie pe un deal, la marginea orașului. Acolo aveam un cîine, Fulger, pe care l-am crescut de mic, după ce l-am cumpărat de la un nene cu 1 leu. Cel mai inteligent câine din câți am avut... Până într-o zi când mă duceam să-i duc de măncare la vie, unde era legat. Am găsit 3 vânători, și am văzut cum mi-au împușcat câinele legat de mine cu o zi înainte! Ptr o cotă de vânătoare ziceau ei. Nu am mai gândit, i-am atacat și am fost potolit cu un pat de armă peste față, pierzând un dinte din față. M-am trezit din leșin lângă Fulger, plin de sânge. Am ajuns acasă târziu, seara, după ce mi-am îngropat câinele. Sub un Copac. Nu am mai vorbit cu nimeni cam o săptămână. Ptr mine, toți erau vânători.
 Viața și moartea, același lucru, privit din camere diferite. O paradigmă.

  Timpul. O dimensiune ce leagă materia. Materia, o formă de energie, de joasă frecvență. Viața, o formă de energie ce transcede materiei, un secret pe care Neamul meu îl stăpânea, și care ia permis să fie Drept și Puternic, atunci când toate neamurile din jur se omorau între ele, ptr aur, teritorii și sclavi.
 Neamul meu a înfruntat timpul, și a construit o Civilizație spirituală, invizibilă într-o lume materială, și-a ascuns secretele în Doine, și nu s-a temut nici când a fost pus în situația de a fi amenințat cu moartea. Miorița ne arată cum să primim pericolul. Miorița nu este o resemnare, este o acceptare cu aceeași măsură a Vieții și a Morții.
  - Și de-ar fi să mor - nu înseamnă ceea ce m-au învățat niște profesori limitați. Înseamnă că voi lupta, acceptând înfrângerea cu aceeași măsură ca și victoria, conștient că Sufletul nu este una cu trupul. după moarte, Timpul, ce ne-a legat de materie, devine ceva ce poate fi înțeles doar sub Copacul Vieții. Dar timpul nu poate fi înțeles decât după ce l-ai pierdut.

   Simboluri străvechi, ascunse, dar atât de vizibile.
  Să fi fost ptr mine tocmai fotografia, calea pierdută  în artele marțiale, ce ar fi trebuit să-mi arate Calea? Probabil. Violențele trecutului m-au îndepărtat de una dintre căi, aruncându-mă pe una în care formele de expresie pot fi mai puternice, forțându-mă să folosesc simboluri? Dar nu le înțeleg pe toate, doar le folosesc instinctiv, ca un muzicant ce cântă după ureche, fără să știe a citi un portativ.
 Oare este lecția prin care am învățat că Frumusețea poate salva Umanitatea? Oare forma asta de expresie, la fel ca Muzica, poate scoate la suprafață bunătatea din cea mai rea formă de viață?
 Încă nu. Mai este cale lungă. Și iar ajungem la Timp...

  

  De aceea vă rog să înțelegeți, nu sunt ceea ce cred  binevoitorii despre mine! Nu o fac ptr a ajuta pe cineva, mă folosesc de acțiunile mele dintr-un motiv profund egoist - încerc să mă ajut doar pe mine. Așa cum foarte corect au remarcat cei câțiva care m-au citit (și nu mă refer la blog), - ei fiind probabil mai răi ca mine, putând descifra acțiunile mele -  și v-au spus că nu sunt așa cum probabil par ca urmare a unor acțiuni.
 Au dreptate...
  La început am călcat arogant peste oricine mi se opunea, apoi am realizat că nu aia era calea, am zis că faptele bune mă vor ajuta. Dar vedeți - MĂ VOR AJUTA! Doar pe mine...

 Și iar nu am găsit calea cea bună, spre smerenie... Mentorul meu s-a dus în lumea celor drepți, și nu-mi mai poate arăta unde greșesc. Dar mi-a spus la un moment dat că plătește prin mine, și că învață o dată cu mine... Aici m-a pierdut, sau m-a ajutat... oferindu-mi Timp...

   Înca mai caut Calea, așa că nu vă luați după mine, un biet rătăcit. Ptr că -  am aflat de la altul mai înțelept decât mine - adevărul se descoperă, nu se dăruiește!

  Am recitit textul, ptr corectare. E plin "eu" și "mine", raportând totul la persoana mea. Păcat. Dar atât de adevărat!