În Tufișuri - cu Mircea Bezergheanu

  Casa mea e Copacul, spune Frunza, inainte de marea Plutire. În universul ăsta vast, avem obligația să ne găsim propria voce. Eu înca mai bântui Ținutul Lupilor, mut de uimire, incapabil să articulez ceva. Încă îmi caut Vocea.  Înca mai caut puntea care să ma duca spre ținta mea   Spre Copacul pierdut în cețurile ce coboară din Valea Cozluc, unde spiritul vechiului Păstor așteaptă să-mi spună Povestea. Atâtea vieți am rătăcit drumul, și nu am ajuns, încat, acum sper să-l mai găsesc așteptându-mă.   Este Copacul Vieții, sub care civilizația noastra se dezvoltă efervescent, iar crengile lui au ramificații printre stele!   Sper să ajung la timp, înainte ca  acesta să fie taiat(consumat), atunci când câmpia (lumea) va fi goala, fară protecție și sprijin!   E o călătorie presărată cu minuni, pe care le găsesc la tot pasul  Pe drum am adormit și eu, odih...

  Oamenii au vînat de când se știu, de milenii, dar în ultimul timp o fac din plăcere, hrana fiind asigurată de marile ferme. Dobrogea este în mare parte un parc natural, unde natura trebuie lasată sa-și urmeze cursul. Cu toate astea, interese financiare având ca suport plăcerea unora de a ucide, provoacă un rau greu să-l descriu în cuvinte. Vine toamna și iarna, iar o data cu astea apar ucigașii, în haite, echipati cu mașini puternice de teren, cu barci rapide, cu stații de emisie/receptie prin care primesc informații de la iscoadele trimise în prealabil în teren ptr a căuta victimele. E o perioadă în care resimt suferința provocată de aceștia in tot corpul meu. Oriunde te duci gasești urmele lor și nu ar fi mare pagubă daca s-ar limita la unele specii care au fost introduse aiurea aici, și care provoacă dezechilibre  Nu, sunt ucise , fară discernamant și speciile care nu reprezintă interes gastronomic. Sunt ucise pur și simplu chiar și speciile strict protejate...